2/ Fiction: The Legend of Pasha, the King's cat

The Legend of Pasha, the King's cat - English version (Romanian is below)

A long, long time ago, in a Carpathian valley far away, the wicked giant Gornol lived in a great castle between Rasnov and Fundata peaks of Transylvania, surrounded by forever green trees. The castle had eight doors, each protected by 4 huge, hairy wolves, with tongues of fire and claws of steel, who tore to pieces anyone or anything that went to the castle without the giant's permission. Gornol had made war on the peaceful King Mihai of the Dacians, and, having fatally wounded the King, he slaughtered his loyal people and razed his palace in Sinaia to the ground, and he carried off his youngest daughter, Princess Alicia, to the castle in the valley of Bran.

Before King Mihai drew his last breath, Pasha, a little black stray cat, that the king frequently spoiled with treats on his daily walks, as the cat roamed around his grounds, came to his aid. Pasha tried relentlessly to stop the flow of royal blood by lying on top of his wound. Finally, as the King could feel his end was near, he drew Pasha to his face and kissed Pasha goodbye. It was no ordinary kiss. At that moment, Pasha, an otherwise ordinary little black cat, was surrounded by a silver-sparkling aura. Pasha had inherited magical powers so great, that all the cats in the land of Transylvania would worship their new master, Pasha, King of Cats. As a parting whisper, Pasha promised the lifeless King that justice would be delivered.

Gornol, back at his castle, provided Princess Alicia with luxurious living quarters, and assigned twenty dwarfs, dressed in orange silk, to serve her every need, and flautists to play soft music for her, and he gave her rubies without number, brighter than the sun; but he would not allow her to go outside the castle and told her if she went one step beyond its doors, the Wolves, with tongues of fire and claws of steel, would tear her to pieces. A month after her arrival, war broke out between the giant and the King of the lowlands, and before he set out for battle, the giant sent for the Princess and told her that on his return he would marry her. When the Princess heard this she began to cry, for she would rather die than marry the giant who had slain her father.

Crying will only disturb your pretty eyes, my little Princess, said Gornol, and you will have to marry me anyway. He then sent her back to her room, and he ordered the dwarfs to give her everything she asked for while he was away at war and told the Flutists to play the prettiest music for her. When the Princess gained her room she cried as if her heart would break. The long day passed slowly, and the night came but brought no sleep to Alicia, and in the dull light of the morning, she rose and opened the window, and looked about everywhere to see if there were any ways of escape. But the window was high above the ground, and below were the hungry and ever-watchful Wolves.

With a heavy heart, she was about to close the window when she thought she saw branches of the nearest tree, moving. She looked again, and she saw a little black cat creeping along one of the branches. Meow! Cried the cat. Poor little cat said the Princess. Come to me, little thing. Stand back from the window and I will, said the cat. The Princess stepped back, and the little black cat jumped into the room. The Princess took the little cat on her lap and stroked him, and the cat raised its back and began to purr. Where do you come from, and what is your name? Asked the Princess. To her complete shock, the cat replied! No matter where I come from or what my name is, I am a friend of yours, and I come to help you. Said the black cat. I never needed help more than now, said Princess Alicia. I know, now listen to me, said the cat. When the giant comes back from battle and asks you to marry him, say to him you agree.

But I will never marry him, said the Princess. Do what I tell you, said the cat firmly. When he asks you to marry him, say to him you will if his dwarfs will knit for you three batons from the fairy dew that lies on the bushes on the foothills around Bran, in the county of Brasov, on a misty morning as big as these, said the cat, putting his right paw into his ear and taking out three batons: one yellow, one red, and one blue. They are very small, said the Princess. They are not much bigger than a branch of a small twig and the dwarfs will not be long at their work.

Won't they? Said the cat. It will take them a three score and a day to make one so that it will take ninety and three days before the batons are wound; but the giant, like you, will think they can be made in a few days, and so he will easily promise to do what you ask. He will soon find out his error, but he will keep his word, and will not push you to marry him until the batons are wound.

When will the giant come back? Asked Alicia. He will return tomorrow at noon, said the black cat. Will you stay with me until then? Said the Princess. I am very lonely.

I cannot stay, said the black cat. I have to go away to my palace on the island on which no man ever placed his foot, and where no man except one shall ever tread.

And where is that island? Asked the Princess, and who is the one man? The island is in the far-off seas where craft never sailed; the man you will see before many days are over; and if all goes well, he will one day slay the giant Gornol, and free you from his power.

Ah! sighed the Princess, that can never be, for no weapon can hurt the thirty-two Wolves that guard the castle, and no sword can kill the giant Gornol.

There is a sword that will kill him but I must go now, said the cat. Remember what you are to say to the giant when he comes home, and every morning watch the tree on which you saw me, and if you see in the branches anyone you like to look upon more than yourself, said the cat, with a knowing smile at the Princess, throw him these three batons and leave the rest to me; but take care not to utter a single word to him, for if you do all will be lost. Shall I ever see you again? Asked the Princess. Time will tell, answered the cat, and, without saying so much as a goodbye, he jumped through the window onto the tree, and in a second was out of sight.

The morrow afternoon came, and the giant Gornol returned from battle. Alicia knew of his coming by the furious howling of the Wolves, and her heart sank, for she knew that in a few moments, she would be summoned to his presence. Indeed, he had hardly entered the castle when he sent for her and told her to get ready for the wedding. The Princess tried to look cheerful, as she answered:

I will be ready as soon as you wish, but you must first promise me something. Ask anything you like, little Alicia, said Gornol. Well then, said Alicia, before I marry you, you must make your dwarfs weave three batons as tiny as small twigs no longer than my smallest finger, made from the fairy dew that lies on the bushes around Bran on a misty morning in summer.

Is that all? said Gornol laughing. I shall give the dwarfs orders at once, and by this time tomorrow the batons will be wound, and our wedding can take place in the evening. And will you leave me to myself until then? I will, said Gornol. On your honour as a giant, asked Alicia. On my honour as a giant, replied Gornol.

The Princess returned to her rooms, and the giant summoned all his dwarfs, and he ordered them to go forth in the dawning of the morn and to gather all the fairy dew lying on the bushes around Bran and to weave three batons: one yellow, one red, and one blue. The next morning, and the next, and the next, the dwarfs went out into the fields and searched all the hedgerows, but they could gather only as much fairy dew around Bran as would make a thread as long as a little girl's eyelash; and so they had to go out morning after morning before the sun-dried all the dew away, and the giant roared and threatened, but all to no avail. He was angry with the Princess, and he was upset with himself that she was much cleverer than he was, and, worse, he saw now that the wedding could not take place as soon as he expected.

When Pasha went away from the castle he ran as fast as he could uphill and down the valley, and never stopped until he came to the Prince of the Purple River. The Prince was alone and sorrowful he was, for he was thinking of Princess Alicia, and wondering where she could be. Meow, said the cat, as he sprang softly into the room; but the Prince did not hear him. Meow, again said the cat; but again the Prince did not hear him. Meow, said the cat the third time, and he jumped up on the Prince's knee. Where do you come from, and what do you want of me? Asked the Prince. I come from where you wish to be, said the cat with a knowing look. And where is that? said the Prince.

Oh, where is that I wonder! As if I didn't know what you are thinking of, and of whom you are thinking, said the black cat; and it would be better for you to try and save her. Save whom? I mentioned no name, said the Prince. Your Highness, Princess Alicia, said the cat with a knowing smile. I would give my life ten times over for her, said the Prince, but do you know where she is? She is in great danger, said the cat. She is in the castle of the giant Gornol, in the Bran valley beyond the mountains. I will set out there at once, said the Prince and I will challenge the giant Gornol to fight me and will slay him. Simpler said than done, said the black cat. There is no sword made by men's hands that can kill him, and even if you could kill him, his thirty-two Wolves, with tongues of fire and claws of steel, would rip you to pieces. Then, what can I do? Asked the Prince. Listen well to me, said the cat. Go to the forest that surrounds the giant's castle in Bran, and climb the high tree that's nearest to the window that looks towards the sunrise, and shake the branches, and you will see what you see. Then hold out your hat with the red feathers, and three batons––one yellow, one red, and one blue––will be thrown into it. And then come back here as fast as you can; but speak no word, for if you utter a single sound, the Wolves, with tongues of fire and claws of steel will hear you, and you shall be torn to pieces.

Well, the Prince set off immediately, and after two days' journey he came to the forest around the castle, he climbed the tree that was nearest to the window that looked towards the sunrise, and he shook the branches. As soon as he did so, the window opened and he saw Princess Alicia, looking prettier than ever. He was about to call out her name, but she placed her fingers on her lips, and he remembered what the black cat had told him, that he was to speak no word. In silence, he held out the hat with the red feathers, and the Princess threw into it the three matchstick-sized batons, one after another, and, blowing him a kiss, she closed the window. And well she did so, for at that very instant, she heard the voice of the giant, who was returning from hunting Bears and wild Boar.

The Prince waited until the giant had entered the castle before he came down from the tree. He set off as fast as he could. He went uphill and down the valley, and never stopped until he arrived at his palace, and there, waiting for him was Pasha, the little black cat. Have you brought the three batons? said the black cat. I have, said the Prince. Then follow me, said the cat.

On they went until they left the palace far behind, crossing the Great Plains by day and by night, and came to the edge of the black sea at the town of Balchik. Now, said the Cat, unravel a thread of the red baton, hold the thread in your right hand, drop the baton into the water, and you shall see what you shall see.

The Prince did as he was told, and the baton floated out into the Black Sea, unravelling as it went, and it went on until it was out of sight. Pull now, said the cat. As the Prince pulled, he saw far away something on the Black Sea shining like gold. It came nearer and nearer, and he saw it was a little golden boat. At last, it touched the strand. Now, said the Cat, step into this boat and it will carry you to the palace on the island on which no man has ever placed his foot––the island in the unknown seas that were never sailed by crafts made of human hands. In that palace, there is a sword with a diamond head, and by that sword alone the giant Gornol can be killed. Take from there also, thirty-two morsels of food, and it is only if the Wolves eat these that they can die. But mind what I say to you: if you eat or drink until you reach the palace on the island in the unknown seas, you will forget Princess Alicia. I will forget myself first, said the Prince, as he stepped into the golden boat, which floated away so quickly that it was soon out of sight of land.

The day passed and the night fell, and the stars shone down upon the waters, but the boat never stopped. On she went for two whole days and nights, and on the third morning the Prince saw an island in the distance, and very glad he was; for he thought it was his journey's end, and he was almost fainting with thirst and hunger. But the day passed and the island was still before him. At long last, on the following day, he saw by the first light of the morning that he was quite close to it and that trees laden with fruit of every kind were bending down over the water. The boat sailed round and round the island, going closer and closer every round, until, at last, the drooping branches almost touched it. The sight of the fruit within his reach made the Prince hungrier and thirstier than he was before, and forgetting his promise to the little cat––not to eat anything until he entered the palace in the unknown seas–he caught one of the branches and began eating the fruit. While he was doing so the boat floated out to sea and soon was lost to sight; but the Prince, having eaten, forgot all about it, and, worse still, forgot all about Princess Alicia in the giant's castle. When he had eaten enough he descended the tree, and, turning his back on the sea, set out straight ahead of himself. He had not gone far when he heard the sound of music, and soon after he saw several pretty maidens playing on white harps coming towards him. When they saw him they ceased playing, and cried out:

Welcome, Prince of the Purple River, welcome to the island of fruits and flowers, said a maiden. Our King and Queen saw you coming over the sea, and they sent us to bring you to the palace. The Prince went with them, and at the palace gates, the King and Queen and their daughter Sineeta received him and gave him a welcome. He hardly saw the King and Queen, for his eyes were fixed on Princess Sineeta, who looked more beautiful than a Rose. He thought he had never seen anyone so lovely, for, of course, he had forgotten all about poor Alicia pining away in her castle prison in the lonely Bran Valley.

When the King and Queen had given welcome to the Prince a great feast was spread, and all the lords and ladies of the court sat down to it, and the Prince sat between the Queen and the Princess Sineeta, and long before the feast was finished he was head over heels in love with her. When the feast was ended the Queen ordered the ballroom to be made ready, and when night came, the dancing began and was kept up until the morning star and the Prince danced all night with the Princess, falling deeper and deeper in love with her every minute. Between dancing by night and feasting by day, weeks went by. All the time-poor Alicia in the giant's castle was counting the hours, and all this time the dwarfs were winding the batons, and a baton and a half were already spun. At last, the Prince asked the King and Queen for their daughter in marriage, and they were delighted to say yes, and the day was fixed for the wedding. But on the eve of the day before it was to take place the Prince was in his room, getting ready for a dance when he felt something rubbing against his leg, and, looking down, who should he see but the little black cat. At the sight of him, the Prince remembered everything, and remorseful and sorry he was when he thought of Alicia watching and waiting and counting the days until he returned to save her. But he was very fond of Princess Sineet, and so he did not know what to do. You can't do anything tonight, said the cat, for he knew what the Prince was thinking of, but when morning comes, go down to the sea, and look not to the right or the left, and let no living thing touch you, for if you do you shall never leave the island. Drop the second baton into the water, as you did the first, and when the boat comes, step in at once.

Only then you may look behind you, and you shall see what you shall see, and you'll know which you love best, Princess Alicia or Princess Sineeta, and you can either go or return to Sineeta.

The Prince didn't sleep a wink that night, and at the first glimpse of the morning, he stole from the palace. When he reached the sea he threw out the baton, and when it had floated out of sight, he saw the little boat sparkling on the horizon like a newborn star. The Prince had scarcely passed through the palace doors when he was missed, and the King and Queen and the Princess, and all the lords and ladies of the court went in search of him, taking the quickest way to the sea. While the maidens with the white harps played the prettiest music, the Princess, whose voice was sweeter than any music, called on the Prince by his name, and so moved his heart that he was about to look behind when he remembered how the cat had told him he should not do so until he was in the boat. Just as it touched the shore the Princess put out her hand and almost caught the Prince's arm, but he jumped into the boat in time to save himself, and it sped away like a receding wave. A scream caused the Prince to look around suddenly, and when he did he saw no sign of King or Queen, or Princess, or lords or ladies, but only big green serpents, with red eyes and tongues, that hissed out fire and poison as they writhed in countless horrible coils.

The Prince, having escaped from the enchanted island, sailed away for three days and three nights, and every night he hoped the coming morning would show him the island he was in search of. He was faint with hunger and beginning to despair when on the fourth morning he saw in the distance an island that, in the first rays of the sun, gleamed like fire. On coming closer to it he saw that it was clad with trees, so covered with bright red berries that hardly a leaf was to be seen. Soon the boat was almost within a stone's cast of the island, and it began to sail round and round until it was well under the bending branches. The scent of the berries was so sweet that it sharpened the Prince's hunger, and he longed to pick them; but, remembering what had happened to him on the enchanted island, he was afraid to touch them. But the boat kept on sailing round and round, and at last, a great wind rose from the sea and shook the branches, and the bright, sweet berries fell into the boat until it was filled with them, and they fell upon the Prince's hands, and he took up some to look at them, and as he looked, the desire to eat them grew stronger, and he said to himself it would be no harm to taste one; but when he tasted it the flavour was so delicious he swallowed it, and, of course, at once he forgot all about Alicia, and the boat drifted away from him and left him standing in the water.

He climbed onto the island, and having eaten enough of the berries, he set out to see what might be before him, it was not long until he heard a great noise, and a huge steel sword cut down one of the trees in front of him, and before he knew where he was, a swarm of giants came stomping to him. When they saw the Prince they turned towards him, and one of them caught him up in his hand and held him up. The Prince was nearly squeezed to death and seeing this, the giant put him on the ground again.

Who are you, my little man? Asked the giant. I am a Prince, he replied. Oh, a Prince are you? Said the giant. And what are you good for? said he. The Prince did not know, for nobody had asked him that question before. I know what he is good for, said an old giantess, with one eye on her forehead. I know what he is good for she repeated. He is good to eat. When the other giants heard this they laughed so loud that the Prince was frightened half to death. Why, said one, he wouldn't make a mouthful. Oh, leave him to me, said the giantess, and I'll fatten him up, and when he is cooked and dressed he will make a nice dish for our King. As he approached the central door it opened for him. On entering the hall he passed into several rooms without encountering anyone; but, when he reached the principal room, he found himself in a circular room, in which were many marble pillars, shoulder height, and on every pillar except one the one in the centre of the room, stood a black cat with blue eyes. Mounted around the wall, from one doorframe to the other, were adorned with precious jewels, brooches of gold and silver; surrounding great swords, with handles of gold and silver. And on the many tables, was food of all kinds, and drinking horns filled with fine wines.

While the Prince was looking about him the cats kept on jumping from pillar to pillar; but seeing that none of them jumped onto the central pillar of the room, he began to wonder why this was so. All of a sudden as he gained focus he could see why. There right before him on the centre pillar was Pasha, the little black cat. Don't you recognise me? said Pasha. I do, said the Prince. Ah, but you don't know who I am. This is my palace and I am Pasha, the Little Black Cat, and I am the ruler of all the Cats in Transylvania and the late King's favourite cat. He gave me magical powers before he drew his last breath. But enough about me, you must be hungry, and the feast is laid out. The Prince readily accepted the offer and feasted on the great banquet.

Well, after the feast was ended, Pasha called for the sword that would kill the giant Gornol and the thirty-two morsels for the thirty-two Wolves. The other cats brought the sword and the morsels and laid them before Pasha. Now, said Pasha, take these; you have no time to lose. In a few days, the dwarfs will knit the last baton, and immediately, the giant will claim the Princess for his bride. So you should go at once; but before you go take this from me to your Princess, Alicia.

And Pasha gave him a brooch lovelier than any on the palace walls. Pasha, and the Prince, followed by the other cats, went down to the water's edge, and when the Prince stepped into the boat all the cats meowed three times for good luck, and the Prince waved his hat three times, and the little golden boat sped over the waters all through the night as brightly and as swiftly as a shooting star.

In the first flush of the morning, it touched the shore. The Prince jumped out and went onwards, uphill and down the valley until he came to the giant's castle. When the Wolves saw him they howled furiously and bounded towards him to tear him to pieces. The Prince flung the poisoned morsels to them, and as each Wolf swallowed his morsel, it fell dead. The Prince then struck his shield three times with the sword which he had brought from the palace of Pasha, the little black cat. When the giant heard the noise, he cried out: Who dares to disturb me on my wedding day? The dwarfs went out to see, and, returning, told him it was a Prince who challenged him to fight.

The giant, fuming with rage, seized his heaviest steel hammer and rushed out to the fight. The fight lasted the whole day, and when the sun went down the giant said: Enough fighting for the day. We can begin at sunrise on the morrow. Not so, said the Prince. We fight to the death. Then take this, cried the giant, as he aimed a blow with all his force at the Prince's head; but the Prince, charging forward like a flash of lightning, drove his sword into the giant's heart, and, with a groan, he fell over the bodies of the poisoned Wolves.

When the dwarfs saw the giant dead they began to panic and tear their hair. But the Prince told them they had nothing to fear, and he bade them go and tell Princess Alicia he wished to speak with her. But the Princess had watched the battle from her window, and when she saw the giant fall she rushed out to greet the Prince, and that very night he and she and all the dwarfs and flautists set out for the Palace of the Purple River, which they reached after a long excursion, and from that day to this there never has been a happier wedding than the wedding of the Prince of the Purple River and the Princess Alicia. Although she had diamonds and pearls in abundance, the only jewellery she wore on her wedding day was the brooch which the Prince had brought her from the Palace of the Little Black Cat in the far-off seas.

Pasha, many miles away purred with contentment, and at that moment felt a warm breeze enter the room, and the distinct feel of King Mihai's hand on Pasha's head, once again creating a silver sparkling aura. Then it was gone, and Pasha's magic with it. Pasha had fulfilled her promise to the King.

The end.

In limba Romana

Legenda lui Pasha, pisica Regelui

Cu mult, mult timp în urmă, într-o vale carpatică îndepărtată, trăia uriașul malefic Gornol într-un castel mare între vârfurile Râșnov și Fundata din Transilvania, înconjurat de copaci veșnic verzi. Castelul avea opt uși, fiecare protejată de 4 lupi uriași, păroși, cu limbi de foc și gheare de oțel, care sfâșiau în bucăți pe oricine sau orice se apropia de castel fără permisiunea uriașului. Gornol pornise război împotriva Regelui Mihai cel Pașnic al dacilor și, după ce l-a rănit fatal pe rege, și-a măcelărit poporul loial și i-a dărâmat palatul din Sinaia până la pământ. Apoi a răpit-o pe cea mai mică fiică a sa, prințesa Alicia, și a dus-o la castelul din valea Branului.

Înainte ca Regele Mihai să-și dea ultima suflare, Pasha, o pisică neagră vagaboandă, pe care regele o răsfăța deseori cu bunătăți în plimbările sale zilnice, în timp ce pisica se plimba prin curțile sale, a venit în ajutorul lui. Pasha a încercat neobosit să oprească șuvoiul de sânge regal, așezându-se pe rana acestuia. În cele din urmă, simțind că sfârșitul îi este aproape, regele l-a tras pe Pasha aproape de fața sa și l-a sărutat de rămas bun. Nu a fost un sărut obișnuit. În acel moment, Pasha, o pisică neagră obișnuită, a fost înconjurată de o aură strălucitoare argintie. Pasha moștenise puteri magice atât de mari, încât toate pisicile din ținutul Transilvaniei și-au adorat noul stăpân, pe Pasha, Regele Pisicilor. Ca un ultim șoaptă de rămas bun, Pasha i-a promis regelui fără viață că dreptatea va fi înfăptuită.

Întors la castelul său, Gornol i-a oferit Prințesei Alicia locuințe luxoase și a pus douăzeci de pitici, îmbrăcați în mătase portocalie, să îi îndeplinească orice dorință, și flaustiști să-i cânte muzică lină, oferindu-i și rubine fără număr, mai strălucitoare decât soarele; dar nu i-a permis să iasă din castel și i-a spus că dacă ar face un singur pas dincolo de ușile acestuia, Lupii, cu limbi de foc și gheare de oțel, o vor sfâșia în bucăți. La o lună după sosirea ei, a izbucnit un război între uriaș și Regele din Ținuturile Joase, iar înainte de a pleca la luptă, uriașul a chemat-o pe prințesă și i-a spus că la întoarcerea sa o va lua de soție. Când prințesa a auzit aceasta, a început să plângă, căci ar fi preferat să moară decât să se căsătorească cu uriașul care îi ucisese tatăl.

— Lacrimile nu vor face decât să-ți strice frumoșii ochi, micuța mea prințesă, spuse Gornol, și oricum va trebui să te căsătorești cu mine.

Apoi a trimis-o înapoi în camera ei și le-a ordonat piticilor să-i ofere tot ce cerea în timp ce el era plecat la război și le-a spus flaustiștilor să-i cânte cea mai frumoasă muzică. Când prințesa a ajuns în camera sa, a plâns ca și cum i-ar fi crăpat inima. Ziua lungă a trecut încet, iar noaptea a venit, dar nu i-a adus somn Aliciei. În lumina palidă a dimineții, s-a ridicat și a deschis fereastra și s-a uitat peste tot, încercând să vadă dacă există vreo cale de scăpare. Dar fereastra era deasupra solului, iar jos erau lupii înfometați și mereu vigilenți.

Cu inima grea, era pe cale să închidă fereastra când a crezut că vede crengile celui mai apropiat copac mișcându-se. A privit din nou și a văzut o pisică neagră mișcându-se pe una dintre crengi. — Miau! strigă pisica. — Sărmană pisicuță, spuse prințesa. Vino la mine, micuțo. — Dă-te înapoi de la fereastră și voi veni, spuse pisica.

Prințesa s-a dat înapoi, iar pisica neagră a sărit în cameră. Prințesa a luat pisicuța în poală și a început să o mângâie, iar pisica și-a arcuit spatele și a început să toarcă. — De unde vii și cum te numești? întrebă prințesa. Spre șocul ei total, pisica i-a răspuns! — Nu contează de unde vin, nici cum mă numesc, sunt prietena ta și am venit să te ajut, spuse pisica neagră. — Niciodată nu am avut nevoie de ajutor mai mult ca acum, spuse Prințesa Alicia. — Știu, ascultă-mă bine, spuse pisica.

Când uriașul se întoarce de la luptă și te întreabă dacă vrei să te căsătorești cu el, spune-i că ești de acord. — Dar nu mă voi căsători niciodată cu el, spuse prințesa. — Fă ce-ți spun eu, spuse pisica ferm. Când te întreabă dacă te vei căsători cu el, spune-i că te vei căsători dacă piticii lui îți vor împleti trei bastoane din roua zânelor ce se află pe tufișurile de la poalele munților din jurul Branului, în județul Brașov, într-o dimineață ceață, mari cât acestea, spuse pisica, scoțând din urechea sa dreaptă trei bastoane: unul galben, unul roșu și unul albastru.

— Sunt foarte mici, spuse prințesa. — Nu sunt mult mai mari decât o creangă subțire și piticii nu vor întârzia prea mult la treaba lor.

Nu vor reuși? spuse pisica. Le va lua trei luni și o zi să facă unul, așa că vor trece nouăzeci și trei de zile până când bețele vor fi împletite; dar uriașul, ca și tine, va crede că ele pot fi făcute în câteva zile și astfel va promite ușor să facă ceea ce ceri. Va realiza curând greșeala sa, dar își va ține cuvântul și nu te va forța să te căsătorești cu el până când bețele nu vor fi împletite.

Când se va întoarce uriașul? întrebă Alicia. Se va întoarce mâine la amiază, spuse pisica neagră. Vei rămâne cu mine până atunci? spuse prințesa. Sunt foarte singură.

Nu pot rămâne, spuse pisica neagră. Trebuie să plec la palatul meu de pe insula pe care niciun om nu și-a pus vreodată piciorul, și unde niciun om, în afară de unul, nu va păși vreodată.

Și unde se află acea insulă? întrebă prințesa, și cine este acel om? Insula este în mările îndepărtate, unde niciodată nu au navigat corăbii; pe acel om îl vei vedea înainte de a trece multe zile, iar dacă totul merge bine, într-o zi îl va ucide pe uriașul Gornol și te va elibera din puterea lui.

Ah! suspină prințesa, asta nu poate fi niciodată, pentru că nicio armă nu poate răni cei treizeci și doi de lupi care păzesc castelul, și nicio sabie nu poate ucide uriașul Gornol.

Există o sabie care îl va ucide, dar acum trebuie să plec, spuse pisica. Amintește-ți ce trebuie să-i spui uriașului când se va întoarce acasă și în fiecare dimineață privește copacul în care m-ai văzut. Dacă vei vedea în crengi pe cineva pe care îți place să-l privești mai mult decât pe tine însăți, spuse pisica, cu un zâmbet sugestiv către prințesă, aruncă-i aceste trei bețe și lasă restul pe seama mea; dar ai grijă să nu rostești niciun cuvânt, pentru că dacă o vei face, totul va fi pierdut. Oare te voi mai vedea vreodată? întrebă prințesa. Timpul va spune, răspunse pisica și, fără să spună nici măcar un rămas-bun, sări pe fereastră în copac și într-o secundă dispăruse.

A doua zi după-amiază, uriașul Gornol se întoarse din luptă. Alicia știa de venirea lui din cauza urletelor furioase ale lupilor, iar inima i se strânse, pentru că știa că în câteva momente va fi chemată în prezența lui. De fapt, abia intrase uriașul în castel, când o chemă și îi spuse să se pregătească pentru nuntă. Prințesa încercă să pară veselă, în timp ce răspunse:

Voi fi gata oricând dorești, dar mai întâi trebuie să-mi promiți ceva. Cere orice vrei, micuța mea Alicia, spuse Gornol. Ei bine, atunci, spuse Alicia, înainte să mă căsătoresc cu tine, trebuie să-i faci pe piticii tăi să împletească trei bețe cât niște crenguțe mici, nu mai lungi decât degetul meu mic, făcute din roua zânelor ce se așază pe tufișurile din jurul Branului într-o dimineață ceață de vară.

Asta-i tot? spuse Gornol râzând. Voi da ordin piticilor imediat, și până mâine la această oră, bețele vor fi gata, iar nunta noastră va putea avea loc seara. Și mă vei lăsa în pace până atunci? Întrebă Alicia. Da, spuse Gornol. Pe onoarea ta de uriaș? întrebă Alicia. Pe onoarea mea de uriaș, răspunse Gornol.

Prințesa se întoarse în camerele ei, iar uriașul îi chemă pe toți piticii și le ordonă să iasă la ivirea zorilor și să adune toată roua zânelor de pe tufișurile din jurul Branului și să împletească trei bețe: unul galben, unul roșu și unul albastru. În dimineața următoare, și în următoarea, și în cea de după aceea, piticii ieșiră pe câmpuri și căutară prin toate tufișurile, dar nu reușiră să adune decât atâta rouă de zână din jurul Branului cât să facă un fir de lungimea unei gene de fetiță; și astfel trebuiră să iasă dimineață de dimineață înainte ca soarele să usuce toată roua, iar uriașul răgea și amenința, dar fără niciun rezultat. Era furios pe prințesă și dezamăgit de sine însuși, căci ea era mult mai inteligentă decât el, iar mai rău, acum înțelegea că nunta nu putea avea loc atât de curând cum se așteptase.

Când Pasha plecă de la castel, alergă cât de repede putu pe dealuri și prin văi, și nu se opri până ajunse la Prințul Râului Purpuriu. Prințul era singur și foarte trist și îndurerat, căci se gândea la Prințesa Alicia și se întreba unde ar putea fi. Miau, spuse pisica, sărind ușor în cameră; dar prințul nu o auzi. Miau, spuse din nou pisica; dar iarăși prințul nu o auzi. Miau, spuse pisica a treia oară, și sări în poala prințului. De unde vii și ce vrei de la mine? întrebă prințul. Vin de acolo unde îți dorești să fii, spuse pisica cu un zâmbet sugestiv. Și unde este acel loc? spuse prințul.

Oh, mă întreb unde este asta! Ca și cum nu aș ști la ce te gândești și la cine te gândești, spuse pisica neagră; și ar fi mai bine să încerci să o salvezi.

Să o salvez pe cine? Nu am menționat niciun nume, spuse Prințul.

Alteța Voastră, Prințesa Alicia, spuse pisica cu un zâmbet șiret.

Mi-aș da viața de zece ori pentru ea, spuse Prințul, dar știi unde este?

Ea este în mare pericol, spuse pisica. Este în castelul gigantului Gornol, în valea Branului, dincolo de munți.

Voi pleca acolo imediat, spuse Prințul, și îl voi provoca pe gigantul Gornol la luptă și îl voi ucide.

Mai ușor de spus decât de făcut, spuse pisica neagră. Nu există nicio sabie făcută de mâinile oamenilor care să-l poată ucide, și chiar dacă l-ai putea ucide, cei treizeci și doi de lupi ai lui, cu limbi de foc și gheare de oțel, te-ar sfâșia în bucăți.

Atunci, ce pot face? întrebă Prințul.

Ascultă-mă bine, spuse pisica. Mergi în pădurea care înconjoară castelul gigantului din Bran, urcă-te în copacul cel mai înalt, care este cel mai aproape de fereastra ce privește către răsărit, și scutură crengile, și vei vedea ce vei vedea. Apoi întinde-ți pălăria cu penele roșii, și trei bastonașe — unul galben, unul roșu și unul albastru — vor fi aruncate în ea. Și apoi întoarce-te aici cât de repede poți; dar nu rosti niciun cuvânt, căci dacă vei scoate un singur sunet, Lupii, cu limbi de foc și gheare de oțel, te vor auzi și vei fi sfâșiat în bucăți.

Ei bine, Prințul plecă imediat, și după două zile de drum ajunse în pădurea din jurul castelului, urcă în copacul care era cel mai aproape de fereastra ce privea către răsărit, și scutură crengile. De îndată ce făcu asta, fereastra se deschise și o văzu pe Prințesa Alicia, mai frumoasă ca niciodată. Era pe punctul de a-i striga numele, dar ea își puse degetele pe buze, iar el își aminti ce îi spusese pisica neagră, că nu trebuia să rostească niciun cuvânt. În tăcere, își întinse pălăria cu penele roșii, iar Prințesa aruncă în ea cele trei bastonașe de mărimea unor chibrituri, unul câte unul, și, suflându-i un sărut, închise fereastra. Și bine făcu asta, căci chiar în acel moment auzi vocea gigantului, care se întorcea de la vânătoare de urși și mistreți.

Prințul așteptă până când gigantul intră în castel înainte de a coborî din copac. Plecă cât de repede putu. Urma dealuri și cobora văi, și nu se opri până când nu ajunse la palatul său, și acolo, așteptându-l, era Pasha, pisica neagră. Ai adus cele trei bastonașe? spuse pisica neagră. Le-am adus, spuse Prințul. Atunci urmează-mă, spuse pisica.

Porniră până lăsară în urmă palatul, traversând câmpii mari ziua și noaptea, și ajunseră la marginea mării negre în orașul Balcic. Acum, spuse Pisica, desfă firul bastonului roșu, ține firul în mâna dreaptă, aruncă bastonul în apă, și vei vedea ce vei vedea.

Prințul făcu cum i se spusese, și bastonul pluti pe Marea Neagră, desfăcându-se pe măsură ce înainta, și înaintă până când dispăru din vedere. Trage acum, spuse pisica. În timp ce Prințul trăgea, văzu departe ceva strălucind ca aurul pe Marea Neagră. Se apropie tot mai mult, și văzu că era o mică barcă de aur. În cele din urmă, atinse malul. Acum, spuse Pisica, urcă-te în această barcă și ea te va duce la palatul de pe insula pe care niciun om nu a pus vreodată piciorul — insula din mările necunoscute, care nu au fost niciodată navigabile de ambarcațiuni făcute de mâini omenești. În acel palat, există o sabie cu un cap de diamant, și doar cu acea sabie poate fi ucis gigantul Gornol. Ia de acolo și treizeci și două de bucăți de hrană, și doar dacă lupii mănâncă din acestea pot muri. Dar amintește-ți ce îți spun: dacă vei mânca sau bea până să ajungi la palatul din mările necunoscute, vei uita de Prințesa Alicia. Mai întâi voi uita de mine însumi, spuse Prințul, în timp ce se urcă în barca de aur, care plutise atât de repede încât în curând dispăru din vedere.

Ziua a trecut și noaptea a căzut, iar stelele străluceau deasupra apelor, dar barca nu s-a oprit niciodată. A mers așa timp de două zile și două nopți întregi, iar în dimineața celei de-a treia zile, Prințul a văzut o insulă în depărtare și a fost foarte bucuros; căci a crezut că acolo se sfârșește călătoria lui, iar el era aproape de a leșina de sete și foame. Dar ziua a trecut și insula era tot înaintea lui. În cele din urmă, a doua zi dimineață, la prima lumină a zorilor, a văzut că era foarte aproape de insulă și că pomii încărcați cu fructe de toate felurile se aplecau deasupra apei. Barca a navigat în jurul insulei, mergând din ce în ce mai aproape cu fiecare cerc, până când, în cele din urmă, crengile care se aplecau aproape au atins-o. Vederea fructelor la îndemână l-a făcut pe Prinț și mai înfometat și însetat decât era înainte, și, uitându-și promisiunea făcută micuței pisici — de a nu mânca nimic până când nu intra în palatul din mările necunoscute — a prins o creangă și a început să mănânce fructele. În timp ce făcea asta, barca s-a îndepărtat pe mare și curând a dispărut din vedere; dar Prințul, după ce a mâncat, a uitat complet de ea și, mai rău, a uitat complet de Prințesa Alicia din castelul gigantului. După ce a mâncat destul, a coborât din copac și, întorcându-și spatele mării, a pornit înainte. Nu a mers prea departe când a auzit sunetul muzicii, și curând după aceea a văzut câteva tinere frumoase cântând la harpe albe venind spre el. Când l-au văzut, au încetat să cânte și au strigat:

Bine ai venit, Prinț al Râului Purpuriu, bine ai venit pe insula fructelor și florilor, spuse o tânără. Regele și Regina noastră te-au văzut venind peste mare și ne-au trimis să te aducem la palat. Prințul a mers cu ele, iar la porțile palatului, Regele și Regina și fiica lor, Sineeta, l-au primit și i-au urat bun venit. Aproape că nu i-a văzut pe Rege și pe Regină, căci ochii lui erau ațintiți asupra Prințesei Sineeta, care părea mai frumoasă decât un trandafir. Credea că nu a văzut niciodată pe cineva atât de frumos, pentru că, desigur, uitase complet de sărmana Alicia, care se ofilea în castelul ei-prizonier din singuratica Vale a Branului.

Când Regele și Regina i-au urat bun venit Prințului, un mare ospăț a fost pregătit, și toți domnii și doamnele de la curte s-au așezat la masă, iar Prințul s-a așezat între Regină și Prințesa Sineeta, și cu mult înainte ca ospățul să se fi terminat, el era deja îndrăgostit până peste cap de ea. După ce ospățul s-a terminat, Regina a ordonat să fie pregătită sala de bal, și când noaptea a venit, dansul a început și a continuat până la steaua dimineții, iar Prințul a dansat toată noaptea cu Prințesa, îndrăgostindu-se din ce în ce mai mult de ea cu fiecare minut. Între dansurile de noapte și ospățurile de zi, săptămânile au trecut. În tot acest timp, sărmana Alicia din castelul gigantului număra orele, iar tot acest timp piticii învârteau bastonașele, și unul și jumătate erau deja răsuciți. În cele din urmă, Prințul a cerut Regelui și Reginei mâna fiicei lor în căsătorie, iar aceștia au fost încântați să spună da, și ziua nunții a fost fixată. Dar, în ajunul zilei dinainte de nuntă, Prințul era în camera lui, pregătindu-se pentru un dans, când a simțit ceva frecându-se de piciorul său, și, privind în jos, cine crezi că era decât micuța pisică neagră. La vederea ei, Prințul și-a amintit totul, și a fost cuprins de remușcări și regrete când s-a gândit la Alicia, care veghea și aștepta, numărând zilele până când el se va întoarce să o salveze. Dar el ținea foarte mult la Prințesa Sineeta, așa că nu știa ce să facă.

— Nu poți face nimic în seara asta, spuse pisica, căci știa la ce se gândea Prințul, dar când va veni dimineața, mergi la mare și nu te uita nici la dreapta, nici la stânga, și să nu lași nicio ființă vie să te atingă, căci dacă o faci, nu vei mai putea părăsi insula. Aruncă al doilea baston în apă, așa cum ai făcut și cu primul, și când va veni barca, urcă-te imediat în ea.

Abia atunci poți privi în urmă, și vei vedea ce vei vedea, și vei ști pe cine iubești mai mult, Prințesa Alicia sau Prințesa Sineeta, și vei putea fie să pleci, fie să te întorci la Sineeta.

Prințul nu a dormit deloc în acea noapte și, la prima rază a dimineții, a ieșit pe furiș din palat. Când a ajuns la mare, a aruncat bastonul și, după ce acesta a plutit până a dispărut din vedere, a văzut micuța barcă strălucind pe orizont, ca o stea nou-născută. Prințul abia trecuse de ușile palatului când lipsa lui a fost observată, iar Regele, Regina, Prințesa și toți domnii și doamnele curții au plecat în căutarea lui, luând drumul cel mai scurt către mare. În timp ce fecioarele cu harpele albe cântau cea mai frumoasă muzică, Prințesa, a cărei voce era mai dulce decât orice muzică, l-a strigat pe Prinț pe numele său, și i-a mișcat atât de tare inima încât era pe cale să se uite înapoi, dar și-a amintit cum îi spusese pisica să nu o facă până când nu ajunge în barcă. Tocmai când barca a atins țărmul, Prințesa și-a întins mâna și aproape că l-a prins de braț, dar el a sărit în barcă la timp pentru a se salva, iar aceasta a pornit ca un val care se retrage. Un țipăt puternic l-a făcut pe Prinț să se uite brusc înapoi, iar când a făcut asta, nu a mai văzut niciun semn de Rege, de Regină, de Prințesă sau de domni și doamne, ci doar șerpi mari, verzi, cu ochi roșii și limbi, care scuipau foc și otravă în timp ce se zvârcoleau în nenumărate bucle îngrozitoare.

Prințul, scăpând de pe insula fermecată, a navigat timp de trei zile și trei nopți, și în fiecare noapte spera că dimineața următoare îi va arăta insula pe care o căuta. Era slăbit de foame și începea să-și piardă speranța când, în dimineața celei de-a patra zile, a văzut în depărtare o insulă care, în primele raze ale soarelui, strălucea ca focul. Apropiindu-se de ea, a văzut că era acoperită de copaci, atât de încărcați cu fructe roșii strălucitoare încât abia se vedea o frunză. Curând, barca era aproape la o aruncătură de piatră de insulă și a început să navigheze în cercuri până când s-a aflat bine sub crengile aplecate. Mirosul fructelor era atât de dulce încât i-a ascuțit foamea Prințului, și tânjea să le culeagă; dar, amintindu-și ce i se întâmplase pe insula fermecată, îi era teamă să le atingă. Totuși, barca a continuat să navigheze în cercuri, și în cele din urmă, un vânt puternic s-a ridicat dinspre mare și a scuturat crengile, iar fructele roșii și dulci au căzut în barcă până când aceasta s-a umplut, și au căzut pe mâinile Prințului. El a luat câteva pentru a le privi, iar dorința de a le mânca a devenit tot mai puternică, și și-a spus că nu ar fi nicio problemă să guste una; dar când a gustat-o, aroma a fost atât de delicioasă încât a înghițit-o, și, desigur, imediat a uitat cu totul de Alicia, iar barca s-a îndepărtat de el și l-a lăsat stând în apă.

S-a urcat pe insulă, și după ce a mâncat destule fructe, a pornit să vadă ce s-ar putea afla înaintea lui. Nu a durat mult până când a auzit un zgomot puternic, și o sabie uriașă de oțel a tăiat unul dintre copacii din fața lui, iar înainte să își dea seama unde se află, un roi de giganți a început să se apropie de el cu pași grei. Când l-au văzut pe Prinț, s-au îndreptat spre el, iar unul dintre ei l-a prins în mâinile sale și l-a ridicat. Prințul era aproape strivit de forța gigantului, dar văzând asta, gigantul l-a pus din nou pe pământ.

— Cine ești tu, micuțule? întrebă gigantul. — Sunt un prinț, răspunse el. — Oh, ești un prinț? zise gigantul. Și la ce ești tu bun? continuă el. Prințul nu știa, pentru că nimeni nu-i mai pusese această întrebare până atunci. — Eu știu la ce este bun, zise o bătrână uriașă, cu un singur ochi pe frunte. — Știu la ce este bun, repetă ea. — Este bun de mâncat. Când ceilalți giganți au auzit asta, au râs atât de tare încât Prințul s-a speriat de moarte. — Ha, spuse unul, nici nu ar ajunge pentru o îmbucătură. — Oh, lăsați-l pe mine, zise bătrâna uriașă, și am să-l îngraș, iar când va fi gătit și pregătit, va fi un deliciu pentru regele nostru.

Pe măsură ce s-a apropiat de ușa centrală, aceasta s-a deschis pentru el. Intra în sală și a trecut prin mai multe camere fără a întâlni pe cineva; dar, când a ajuns în camera principală, s-a trezit într-o cameră circulară, în care erau multe coloane de marmură, de înălțimea umărului, și pe fiecare coloană, cu excepția uneia, cea din centrul camerei, stătea o pisică neagră cu ochi albaștri. Montate de-a lungul peretelui, de la un cadru de ușă la altul, erau împodobite cu bijuterii prețioase, broșe de aur și argint; înconjurând mari săbii, cu mânere de aur și argint. Iar pe mesele numeroase era mâncare de toate felurile și cornuri de băut umplute cu vinuri fine.

În timp ce Prințul se uita în jur, pisicile continuau să sară de la o coloană la alta; dar, văzând că niciuna dintre ele nu sărea pe coloana centrală a camerei, a început să se întrebe de ce era așa. Deodată, pe măsură ce și-a concentrat atenția, a putut să vadă de ce. Acolo, chiar în fața lui, pe coloana din centru, era Pasha, pisica neagră. — Nu mă recunoști? spuse Pasha. — Te recunosc, răspunse Prințul. — Ah, dar nu știi cine sunt eu cu adevărat. Acesta este palatul meu și eu sunt Pasha, Pisica Neagră, și sunt stăpânul tuturor pisicilor din Transilvania și pisica preferată a fostului rege. Mi-a dat puteri magice înainte de a-și da ultima suflare. Dar destul despre mine, trebuie să-ți fie foame, iar masa este întinsă. Prințul a acceptat imediat oferta și s-a desfătat la marele banquet.

Ei bine, după ce festinul s-a încheiat, Pasha a cerut sabia care urma să-l omoare pe gigantul Gornol și cele treizeci și două de porții pentru cele treizeci și două de lupi. Celelalte pisici au adus sabia și porțiile și le-au așezat înaintea lui Pasha. — Acum, spuse Pasha, ia acestea; nu ai timp de pierdut. În câteva zile, piticii vor țese ultimul baston, și imediat, gigantul o va revendica pe Prințesă ca soție. Așa că ar trebui să pleci imediat; dar înainte să pleci, ia aceasta de la mine pentru Prințesa ta, Alicia.

Și Pasha i-a dat o broșă mai frumoasă decât oricare de pe pereții palatului. Pasha și Prințul, urmați de celelalte pisici, au coborât la marginea apei, iar când Prințul a pășit în barcă, toate pisicile au mieunat de trei ori pentru noroc, iar Prințul și-a agitat pălăria de trei ori, iar mica barcă de aur a zburat peste ape toată noaptea, strălucind și deplasându-se repede ca o stea căzătoare.

În prima rază a dimineții, a atins țărmul. Prințul a sărit afară și a mers mai departe, în sus pe deal și în jos pe vale, până a ajuns la castelul gigantului. Când l-au văzut lupii, au urlat furios și au sărit spre el pentru a-l sfâșia în bucăți. Prințul le-a aruncat porțiile otrăvite, iar pe măsură ce fiecare lup înghițea porția, cădea mort. Apoi, Prințul a lovit scutul de trei ori cu sabia pe care o adusese din palatul lui Pasha, pisica neagră. Când gigantul a auzit zgomotul, a strigat: Cine îndrăznește să mă deranjeze în ziua nunții mele? Piticii au ieșit să vadă, iar, întorcându-se, i-au spus că este un Prinț care îl provoacă la luptă.

Gigantul, fumegând de furie, a apucat cel mai greu ciocan de oțel și a sărit afară pentru luptă. Lupta a durat întreaga zi, iar când soarele a apus, gigantul a spus: S-a terminat lupta pentru astăzi. Putem începe la răsăritul soarelui mâine. — Nu așa, a spus Prințul. Luptăm până la moarte. — Atunci ia asta, a strigat gigantul, în timp ce a țintit o lovitură cu toată forța sa către capul Prințului; dar Prințul, avansând ca un fulger, și-a înfipt sabia în inima gigantului și, cu un groan, a căzut peste corpurile lupilor otrăviți.

Când piticii au văzut gigantul mort, au început să intre în panică și să-și smulgă părul. Dar Prințul le-a spus că nu au de ce să se teamă și le-a cerut să meargă să-i spună Prințesei Alicia că vrea să vorbească cu ea. Dar Prințesa urmărea bătălia de la fereastra ei, și când a văzut gigantul căzând, a ieșit în întâmpinarea Prințului, iar în acea noapte el și ea, împreună cu toți piticii și flautiștii, au pornit spre Palatul Râului Purpuriu, pe care l-au atins după o lungă excursie, și din acea zi până astăzi nu a existat o nuntă mai fericită decât nunta Prințului Râului Purpuriu și a Prințesei Alicia. Deși avea diamante și perle din belșug, singura bijuterie pe care o purta în ziua nunții era broșa pe care Prințul îi adusese din Palatul Pisicii Negre din mările îndepărtate.

Pasha, aflată la multe mile distanță, mârâia de satisfacție, și în acel moment a simțit o briză caldă intrând în cameră și atingerea distinctă a mâinii Regelui Mihai pe capul lui Pasha, creând din nou o aură strălucitoare de argint. Apoi a dispărut, iar magia lui Pasha odată cu ea. Pasha își împlinise promisiunea față de rege.

Sfârșitul.